Cu cât înserarea se lăsa mai tare
printre umerii noştrii,
cu atât privirea mea
lumina mai profund
sufletul tău hoinar.
Totul se transformase în argint.
Totul! Privirea ta, cuvintele tale,
timpul prin care pluteam.
“Hai să râdem,... să plângem!”, îmi spuneai.
Alergam pe o scară care se sfârşise de mult-
trecuserăm de trecut, de prezent, de viitor.
Totul, toate au rămas în urmă, şi... poate,
nu mai eram nici noi...
Ţi-aduci aminte de-atunci, Suflete?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu