Numai tu

Numai tu poţi să atingi depărtările.

Praf şi pulbere e singurătatea mea!

Locuiesc în mine sau în afara mea? Nu mai ţin minte!

Nu ştiu unde să fii fost viaţa mea când o căutam în poezie.

Ştiu frica mâinilor mele de-a nu te găsi alături.

Ştiu spaimele sângelui de-a nu te putea vedea.

Ştiu cum ne ieşeam din minţi şi

nimeni, nimeni, nimeni nu ne oprea.

Doar noi ne priveam, doar noi ne vedeam.

Nu mai deosebeam făpturile noastre -două.

Împărţeam mâinile, ochii,- le scădeam,

le adunam, le confundam, cum corbii

confundă deseori căderea cu zborul.

Cerurile erau încălcite de mult.

Noi doi, de la bun început pluteam, însă

în cerul îngropat adânc înlăuntrul nostru, iubite!!!

5 minute

Atunci, într-o seară, 
mi-am luat gândurile în brațe să le plimb pe străzile tuturor...
le povesteam că nu pot trăi fără tine și că nu mă regăsesc nicăieri;
nici măcar în pozele în care știam că sunt eu...
le povesteam că în fiecare zi îmi lipsesc 5 minute
în care aș putea să urc în turnul unei biserici,
să-ți strig de acolo numele cât pentru o sută de pagini,...
dar să le spun că nu mai știu dacă sunt vie, sau am murit odată cu tine, 

...nu pot...

...la un pas de gura ta...

Ca o mare învolburată, ca o mare calmă, îmi umpli gândul...

în liniște strig numele tău, până-mi rămâne pe buze ecoul...

... număr clipele până când te voi vedea 
și te fac vinovat de soarta mea de-a visa până la trezire că ești al meu!

Merg prin beznă după mirosul tău, dar te transformi în umbre...

...la un pas de gura ta, fără să te pot săruta!

...atât de aproape de pielea ta, fără să te pot atinge!

Nu știu dacă au fost norocul sau pedeapsa mea,

...dar te voi iubi așa chiar dacă va trebui să te aștept 7 vieți!

...îndepărtat de mine ești precum orizontul...

Revoluțiile nu se promit

Nu pot să jur că te iubesc

şi te voi iubi până dincolo de mormânt     

Revoluţiile nu se promit. Revoluţiile se întâmplă.

...încercam să fiu tânără. Omul tace

vorbindu-şi singur, în gând. Eram nebuni.

Ne aşteptam reciproc pe poduri de fier,

sub sălciile înceţoşate, învăluite în ceaţă şi uitare…

Ne căutam ochii, mâinile , genunchii, de parcă

nu puteam exista pe furiş. Eram bolnavi, nebuni,

   mici titani crescând din perfecţiunea

   nebuniilor împărţite la doi.

Mergeai sigur şi singur înainte...

Mergeai aşa, fiindcă ştiai şi fiindcă voiai

să vezi cum te urmez, dând semne mărunte

de supunere, de inevitabilă slujire.

Indiscutabil tu erai doritul stăpân.

Erai Stăpânul care uneori îşi biciuia cu priviri chinuitoare:

sclava, iubita, amanta, uncenica, regina.

"Dacă ar ştii lumea ce e în capul nostru, ar fugi urlând!"

Egoişti, păgâni, geloşi, aiuriţi ne uitam împrejur

la oameni, ziduri, copaci, repetând molipsitor:         

sunt eu! sunt eu! sunt eu!

Pașii tăi

Tăceri profunde, trotuare-ngheţate, fără stăpân

îşi amintesc paşii tăi,

surâsul tău!

Pluteşti în amintiri ca un gând.

Din turnul bisericii orele se scurg

pe străzile sticloase... şi...

se duc, se duc...

Vreau să vii!

M-am săturat de atâta aşteptare!

Simt cum pământul se surpă şi-alunec,

aiurea. Cu troznet surd,... mă-ntunec.

Iar zidurile casei rămase departe

îşi lasă în mine ferestrele sparte.

Paşii-mi se împletesc şi curg

în zăpada căzută-n amurg.

Copacii te-au pierdut printre ramurile goale

se-aud voci hohotite, întâmplări stradale.

Privirea mea e suptă din pleoape spre ei

ca nişte frunze furate din văi...

...tăceri profunde..., trotuare-ngheţate,

îşi amintesc paşii tăi.

Lacrimă și Surâs

Cu cât înserarea se lăsa mai tare

printre umerii noştrii,

cu atât privirea mea

lumina mai profund

sufletul tău hoinar.

Totul se transformase în argint.

Totul! Privirea ta, cuvintele tale,

timpul prin care pluteam.

“Hai să râdem,... să plângem!”, îmi spuneai.

Alergam pe o scară care se sfârşise de mult-

trecuserăm de trecut, de prezent, de viitor.

Totul, toate au rămas în urmă, şi... poate,

nu mai eram nici noi...

Ţi-aduci aminte de-atunci, Suflete?!

Înalt și Abis

Sunt! Eşti? Suntem!

O întâmplare firească

a trezit din nou fericirea din mine.

Mai puternică decât mine, decât pielea mea,

pe care  mi-o învineţeai

dintr-o îmbrăţişare... mereu dureroasă... dorită mereu.

Înalţă-mă, Fericire!

Izbeşte-mă de stele, până când,

visul meu se face cometă

ce zboară spre înalt, spre abis.