Poate că noi, oamenii,
suntem frunzele unui copac anonim,
avem rădăcinile-n cer
şi trunchiul ni-e de lumină...
altfel de ce prin noi
s-ar prelinge veşniciile clipei,
cu sevă puţină!
Suntem fraţi
pe aceeaşi lumească crenguţă,
altfel de ce ar mai săpa
în ţărână, ploaia celestă,
mormânt pentru noi!?
Apoi unul şi unul
ne-atingem de-olaltă cu moartea
ca şi când ne-am atinge de veşnicie,
altfel în noi, când se stinge lumina,
de ce cădem, oare,
şi creanga rămâne pustie!?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu